Săptămâna asta ne-am oprit pe strada Cuțitul de Argint, acolo unde marginea de sud a Parcului Carol se îngroașă în copaci și lasă loc unei clădiri imense. E o casă cu turn, cu aer de castel neogotic, construită într-o vreme când Dealul Filaretului era încă plin de vii și livezi. Toate astea s-au întâmplat cu mult înainte ca parcul de azi să existe. 

I se spune Casa Bosianu după numele lui Constantin Bosianu, jurist format la Sorbona și unul dintre cei mai influenți oameni politici ai secolului al XIX-lea. Construcția a început în 1853 și s-a întins până în 1859, chiar anul în care casa avea să intre în istorie.

Aici s-au ținut, în cel mai mare secret, întâlnirile care au pregătit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Legenda spune că în ajunul zilei de 24 ianuarie 1859, Cuza însuși ar fi fost găzduit peste noapte în casă, ferit de ochii curioșilor și de posibile amenințări, într-un moment în care viitorul Unirii se juca pe muchie de cuțit. Ușile cu vitralii tricolore și obloanele groase, gândite să protejeze camerele de priviri indiscrete, au fost martorele deciziilor ce au impactat milioane de români

Astăzi găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, așa că locul unde s-a discutat soarta politică a Principatelor a ajuns un spațiu dedicat cerului și studiului stelelor. Clădirea e monument istoric din 2010, statut care n-a salvat-o însă de anii de degradare de dinainte, și rămâne una dintre acele comori pe care vegetația deasă a parcului o scoate din raza privirii. Vara mai mult, iarna aproape deloc. 

Reminder: Turnul se ghicește printre coroanele copacilor de pe Cuțitul de Argint, în caz că vrei să îl vezi. Acum o să știi că, într-o clădire pe care parcul o ascunde aproape tot anul, s-a decis soarta Unirii. 

Recomandarea muzicală de săptămâna asta pornește de la o întrebare simplă: hai să vorbim mai des despre Doina Badea?

A venit la capitală de la Craiova și a ajuns una dintre cele mai respectate voci ale muzicii ușoare românești din anii '60 și '70. Timbrul ei grav, cu un ambitus impresionant și o notă de dramatism pe care puțini interpreți o aveau, i-a adus supranumele de „Edith Piaf a României”. Muzicologul George Sbârcea spunea despre ea că a fost o apariție singulară, pe care nimeni n-a putut-o imita cu adevărat.

A debutat la douăzeci de ani pe scena Teatrului Muzical din Deva iar în doar câțiva ani a ajuns la Teatrul „Constantin Tănase” din București. Cariera ei a trecut granițele, cu un moment de vârf la Teatrul Olympia din Paris, unde a cântat cu succesul care i-a confirmat statutul de voce aparte a generației. Foști colegi povesteau că putea continua un concert și pe întuneric, fără microfon, doar cu ajutorul extraordinar al forței vocii.

Soarta ne-a luat-o, însă, înainte de vremea sa. A murit pe 4 martie 1977 la doar 37 de ani în cutremurul care a lovit București, prinsă alături de soțul ei și de cei doi copii sub dărâmăturile blocului în care locuiau. A fost recunoscută după verighetă. 

Vocea ei a fost (și este) fermecătoare, iar câteva piese bune de unde să porneșt sunti: „Ploaia și noi”, „Nimeni”, „Cred în fericirea noastră” și „Lacrimi de fericire”. Sunt pe YouTube, și, deși n-am prins-o, ne imaginăm că vocea ei sună la fel de puternică cum ar fi sunat și atunci într-o sală arhiplină… fără posibilitatea unui bis.

Vrei să fii partenerul newsletter-ului? Lasă-ne un reply acestui mail și revenim imediat!

Dacă Bună Dimineața București ți se pare interesant, de ce nu îl recomanzi prietenilor?

Mulțumesc că ai citit până aici! 👋 Pe curând!