Povestea începe în 1713, când mitropolitul Antim Ivireanul hotărăște să ridice o mănăstire în mahalaua popii lui Ivașco. Ea urma să fie pe locul unei vechi biserici de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, la aproape două sute de metri de Dealul Mitropoliei.

Antim se născuse în Georgia, ajunsese în tinerețe rob al turcilor și fusese eliberat de patriarhul Dositei al Ierusalimului, iar după ce a învățat meșteșugul tiparului a ajuns la București, unde din 1691 a condus tipografia domnească a lui Constantin Brâncoveanu.

Planurile mănăstirii le-a desenat chiar el, pe hârtie și pe pergament, iar ambele s-au păstrat până astăzi. Ansamblul avea la început forma unei mici cetăți, cu biserica în centru, chilii pe laturile unui pătrat și câte un turnuleț în fiecare colț, iar biserica a fost sfințită pe 20 iulie 1715.

Sfârșitul lui a venit chiar în timp ce clopotnița și paraclisul prindeau formă. În 1716, Nicolae Mavrocordat, l-a arestat, iar mitropolitul a fost condamnat să petreacă restul vieții la Muntele Sinai, dar soldații turci l-au omorât pe drum.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992, iar praznicul lui se sărbătorește pe 27 septembrie, adică duminica aceasta.

Cel mai spectaculos capitol vine în anii '80, când cartierul Uranus a fost aproape șters de pe hartă pentru noile construcții ale regimului. Mănăstirea a rămas în picioare, deși cuhnia și chiliile din nord-est au fost demolate.

Palatul Sinodal, o clădire de aproximativ 9.000 de tone adăugată ansamblului Antim, a fost pus pe role și rotit cu treisprezece grade pe 21 ianuarie 1985, la minus optsprezece grade, într-o operațiune de peste șase ore, devenind cea mai grea construcție mutată în România.

Suntem convinși că un ansamblu desenat de un tipograf, cu grijă pentru cărți, școală și oameni, merita să fie salvat de alți meșteri.

Antim rămâne, oricâte blocuri i s-ar așeza în jur, una dintre poveștile noastre preferate de supraviețuire din București.

Ambasadoarea sufletului românesc, așa cum a numit-o Nicolae Iorga, s-a născut la București pe 21 septembrie 1864. Era fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoata poetului Iancu Văcărescu și strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu, autorul primei gramatici românești tipărite.

Așadar, literatura i-a fost aproape încă de la început.

A studiat la Paris, la Sorbona, și a debutat cu volumul de versuri Chants d'Aurore, scris în franceză și premiat de Academia Franceză. În 1888 s-a întors la București ca domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, cunoscută în lumea literară drept Carmen Sylva, iar între ele s-a legat o prietenie strânsă.

În acei ani s-a îndrăgostit de principele moștenitor Ferdinand, iar regina le-a sprijinit relația, însă regele Carol I și guvernul s-au opus. Elena a plecat din țară și s-a stabilit definitiv în Franța, în 1895.

La Paris a devenit una dintre vocile României în saloanele culturale ale vremii, a tradus în franceză din Eminescu și Blaga și a susținut Marea Unire în timpul Primului Război Mondial.

După 1919 a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris și a fost timp de douăzeci de ani secretar general al Asociației Române de pe lângă Societatea Națiunilor.

Pe 11 iunie 1925 a devenit prima femeie aleasă în Academia Română, ca membru de onoare, la propunerea unor personalități printre care Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu, iar în 1934 s-a numărat printre fondatorii Casei Românești din Paris.

A murit la Paris pe 17 februarie 1947, iar astăzi odihnește în cavoul familiei Văcăreștilor din Cimitirul Bellu, în orașul în care s-a născut. O cronică interbelică observa că doar forma versurilor ei era străină, iar sufletul lor rămânea românesc, o observație care ne place mult pentru că descrie bine felul în care a trăit între două culturi.

Vrei să fii partenerul newsletter-ului? Lasă-ne un reply acestui mail și revenim imediat!

Dacă Bună Dimineața București ți se pare interesant, de ce nu îl recomanzi prietenilor?

Mulțumesc că ai citit până aici! 👋 Pe curând!