După patru săptămâni de povești și trasee, edițiile noastre au ajuns la final. După cum știți, timp de patru săptămâni, ați primit gratuit ceva ce n-am mai făcut până acum: ediții complete din viitorul abonament al BDB. Sunt poveștile pe care nu le vom publica nicăieri altundeva. Nici pe Instagram. Am testat acest format pentru viitorul abonament și ne ajută să știm cum vrei tu să arate. La final vă așteaptă un poll de 5 secunde, iar răspunsul vostru decide cum arată abonamentul.

Lectură plăcută!

Bucureștiul e un oraș care nu prea te lasă în pace. Mergi pe stradă și te lovește aglomerația tipic bucureșteană, cu tramvaie și șantiere. Liniștea în care poți să mergi și să nu te gândești la nimic s-a împuținat pe măsură ce orașul s-a umplut. Cișmigiu are farmecul lui, Carol la fel, dar locul în care mă întorc de fiecare dată când vreau spațiu și tăcere e Parcul Tineretului.

Am pornit pe la ora 4 spre parc după ce mi-am terminat treaba, iar spre surprinderea mea, nu era foarte cald. Am intrat pe la metrou Tineretului, apoi am oprit să beau o cafea ca să îmi eliberez capul și șă mă pot bucura de plimbare. Apoi pornit pe traseul principal, cu gândul să compar ce văd azi cu poze vechi din arhivă. N-am reușit să acopăr tot parcul, are aproape 200 de hectare și ar fi nevoie de o zi întreagă, dar am luat obiectivele pe care le știu foarte bine.

Aleea principală te ține în priză, lată și umbrită, plină de oameni care aleargă, plimbă câini sau merg agale. Gazonul, copacii bătrâni și aleile line pe care mergi acum au crescut peste Valea Plângerii, groapa de gunoi a Bucureștiului timp de un sfert de secol. Concesionată în 1940 Uzinelor Comunale, s-a promis că peste douăzeci și cinci de ani devine parc. Vorbim de munți de gunoaie de până la 16 metri, unde vegetația părea imposibil de crescut.

De pe alee am ajuns spre OZN, adică Sala Polivalentă, silueta rotundă care se vede de la distanță. A fost inaugurată pe 10 august 1974, sub numele inițial de Palatul Sporturilor și Culturii și are o capacitate de peste 5.300 de locuri. Astăzi funcționează sub numele Sala Ioan Kunst Ghermănescu, deși aproape nimeni n-o strigă așa. Am comparat o poză de arhivă cu podul care duce spre ea, și diferența cea mai mare nu e clădirea în sine, ci vegetația. Acum patru decenii podul era gol, expus, iar acum e aproape înghițit de copaci. Unghiul e și el puțin schimbat, altfel copacii ar fi acoperit tot.

Am continuat spre colțul gâștelor, un loc pe care nu pot să-l ocolesc niciodată din drum. Gâștele sunt mari, fac gălăgie și, dacă nu te apropii prea mult, sunt complet inofensive și de-a dreptul simpatice. De acolo am trecut podul mare, cel care taie lacul ca să merg spre fântâni. Lacul Tineretului are 13 hectare, e alimentat natural din pânza freatică și are trei insulițe, dintre care două legate de mal prin poduri mici.

Am ajuns la fântânile din partea centrală a parcului, cele gândite chiar de Donose ca puncte de perspectivă spre Sala Polivalentă. Una dintre ele avea, în proiectul original, un jet principal de aproape 25 de metri înălțime, gândit ca să încheie vizual axa principală de acces. Nu funcționează mereu dar merită să te oprești, mai ales vara, când apa taie puțin din căldură.

În drum spre următorul viewpoint am oprit la pajiștea experimentală de lângă insula Tineretului. E un proiect relativ recent, pornit de Asociația Parcul Natural Văcărești împreună cu administrația locală, o fâșie lăsată intenționat necosită, plantată cu flori de câmp sălbatice, gândită să crească diversitatea habitatelor pentru păsările de apă și pentru insectele polenizatoare. Are nevoie de doar una sau două cosiri pe an, ceea ce mi se pare o idee genial de simplă pentru un oraș care se plânge mereu că nu are bani de întreținere.

Am luat-o apoi spre intrarea Orășelul Copiilor. Aici ritmul lucrurilor se schimbă complet. E zgomot, miros de vată pe băț și porumb fiert, atmosferă de bâlci permanent. Copilăria mea are urme peste tot pe aici: băncile în formă de dinozaur, tarabele de înghețată. Toate rămân la fel de nostalgice indiferent de câți ani au trecut de când veneam cu părinții.

Chiar la intrare m-am oprit să pun alături arcada de acces de acum cu o poză veche. Intrarea avea turnulețe de cetate și un urs cu un leu pictați pe lemn la baza ei, azi arcada e complet altă poveste. Albă, minimalistă, cu literele scrise cu neon deasupra.

De acolo am urcat spre zona cu aparate de fitness de lângă terenul de fotbal, prin apropiere de ceea ce cred că e Parcul 100 de Stejari, de unde se vede tot orașul în spate. M-am oprit special aici ca să pun alături o poză din arhivă cu ce am surprins eu acum.

Zona de joacă și fitness nu este același, pentru că sunt atâtea în parc încât ar fi fost imposibil de dedus, dar evoluția echipamentelor mi s-a părut interesantă. Cu cât trece timpul, vedem toate locurile de când eram copii schimbate, însă atmosfera și sentimentele sunt aceleași. În același părculeț de atunci se joacă și azi alți copii, dar cu aceeași bucurie.

Ultima oprire, chiar înainte să ies din parc, a fost dealul cu iarbă din spatele lacului. Aici am și încheiat plimbarea de azi cu gândul că o să mai vin și o să mai descos alte povești ale parcului.

E atât de mult parc că merită cu siguranță și o continuare a istoriei sale. Dacă v-a plăcut povestea și traseul, ne vom revedea în partea a doua.

În final, schițele mele din parc, când opream pe bancă pentru un respiro de la urcat și coborât dealurile. 🙂

Dacă Bună Dimineața București ți se pare interesant, de ce nu îl recomanzi prietenilor?

Mulțumesc că ai citit până aici! 👋 Pe curând!