Este a 3-a săptămână a edițiilor noastre speciale, așadar ne apropiem de final. După cum știți, timp de patru săptămâni, primești gratuit ceva ce n-am mai făcut până acum: ediții complete din viitorul abonament al BDB. Sunt poveștile pe care nu le vom publica nicăieri altundeva. Nici pe Instagram. Testăm acest format pentru viitorul abonament și ne ajută să știm cum vrei tu să arate. La finalul edițiilor te așteaptă un poll de 5 secunde, iar răspunsul tău decide cum arată abonamentul.

Lectură plăcută!

Sunt oameni care fac ocolul lumii ca să găsească o piață autentică, iar eu am una la câteva stații de mers pe jos și mă bucur de ea aproape în fiecare săptămână. E vorba despre Piața Obor, locul din București în care mă simt cel mai aproape de ideea de oraș care încă respiră. Dacă m-aș apuca să înșir toate motivele pentru care o iubesc, ediția de azi s-ar transforma într-un eseu fără sfârșit. Așa că am ales să rămân la ce contează cel mai mult, plimbarea prin piață și lucrurile pe care mi le-am luat.

Am pornit spre Obor pe lângă centrul comercial, apoi am cotit spre partea unde a fost odată Târgul Moșilor, chiar zona în care se întinde acum piața. Numele acesta are o istorie mult mai veche. Cuvântul obor înseamnă loc de târg de vite sau de fân, iar zona a purtat inițial numele de Târgul de Afară, pentru că era în afara orașului de atunci. Prima atestare documentară a locului ca piață e din secolul al XVIII-lea, deși unii istorici plasează începuturile comerțului aici cu mult înainte. Tramvaiul 16, cel care ducea bucureștenii direct în târg, purta pe vremuri o plăcuță roșie cu inscripția La Moși.

Până în 1823, zona Oborului a fost și locul execuțiilor publice ale orașului, iar spânzurătoarea de acolo a fost demontată abia în 1870. Negustorii au ridicat ulterior o cruce de piatră chiar pe locul ei, numită Crucea negustorilor, ca gest de sfințire a spațiului.

Înainte să ajung la cumpărăturile propriu-zise, trec mereu prin hala veche, clădirea mare din cărămidă care dă tot caracterul locului. A fost proiectată de arhitectul Horia Creangă, considerat de mulți cel mai important reprezentant al modernismului interbelic românesc, alături de colaboratorul său Haralamb Georgescu.

Creangă a murit în 1943, înainte de finalizarea proiectului, iar hala a fost terminată sub supravegherea lui Georgescu, după ce lucrările fuseseră chiar oprite câțiva ani din lipsă de fonduri. La vremea construcției, hala era considerată cea mai mare și mai modernă din tot sud-estul Europei.

Astăzi, o parte din interiorul ei nu mai vinde legume. Ea găzduiește etaje întregi de tarabe cu textile, veselă și articole de uz casnic, înșirate pe trei niveluri de balcoane. Surprinzător, încă păstrează structura originală. Ieșind din hală, îmi place să mă opresc pe la balcoanele exterioare, transformate acum în cafenele mici și magazine unde lumea stă pur și simplu la povești.

De acolo m-am mutat spre munții de pepeni. Erau stivuiți în piramide întregi, verzi cu dungi și unii cu coajă aproape neagră, iar vânzătorii tăiaseră câțiva la jumătate ca să arate miezul. Am cumpărat câțiva, i-am simțit în pungă și mi-am zis că nimic nu bate porumbul luat direct de la stand. Am ales unul copt bine, cu sunet gol când l-am bătut ușor cu palma, un truc pe care l-am învățat de la mama în copilărie.

Unul dintre standurile mele constante e cel cu fructe exotice. Au avocado mare și cărnos, papaya sau mango la preț bun. Prețurile se bat de la egal la egal cu cele din supermarket, uneori sunt chiar mai bune, iar calitatea nu se compară deloc.

Pentru legume merg aproape mereu în interiorul halei noi, pentru că acolo sunt concentrate majoritatea tarabelor. Fructele, în schimb, mi le iau de la standurile de afară, cele așezate vizavi de Veranda, unde soarele bate direct și marfa se schimbă zilnic în funcție de ce a adus fiecare producător.

Chiar aproape de intrare am trecut și pe lângă brutăria La Meg, cu pâine pe vatră scoasă din cuptor caldă. Nu am rezistat și am luat o pâine de acasă, deși nu era pe lista mea inițială.

Oamenii din piață fac parte din motivul pentru care mă întorc mereu. În marea majoritate a cazurilor comercianții sunt drăguți, te lasă să iei exact cât vrei, îți dau voie să întrebi și să alegi în voie, iar asta contează foarte mult pentru mine.

Am plecat spre casă transpirată, cu punga grea de pepene și porumb, dar mulțumită. Obor este pentru mine dovada că orașul încă are colțuri care nu s-au uniformizat, unde poți simți diferența dintre un loc cu istorie și un supermarket. Dacă nu ați fost de ceva vreme, e semnul vostru să treceți pe acolo, chiar dacă e după colț sau dacă e prea departe. Cine știe, poate o să vi se facă și poftă de un mic 😁

Așa cum v-am obișnuit, schițele mele de când mă puneam jos să ochesc la ce tarabă să mai opresc. 🙂

Dacă Bună Dimineața București ți se pare interesant, de ce nu îl recomanzi prietenilor?

Mulțumesc că ai citit până aici! 👋 Pe curând!